Pentru rezolvarea situaţiilor litigioase, populaţia apelează la justiţie. Justiţiabilii doresc să fie judecaţi în mod corect şi într-un termen rezonabil, de către judecători obiectivi care să-i trateze în mod egal.
Sondajele de opinie indică însă faptul că justiţia e văzută ca fiind prea lentă, că nu combate suficient criminalitatea, că magistraţii sunt fie corupţi, fie incompetenţi. Sunt convins că numai necunoaşterea îndeaproape a modului de organizare şi funcţionare a sistemului fundamentează această opinie ca fiind o caracteristică a sistemului judiciar din Republica Moldova. Desigur, au fost şi poate mai sunt cazuri de magistraţi incorecţi, dar majoritatea îşi îndeplinesc atribuţiile într-un mod profesionist.
Pentru aceasta, trebuie asigurată în mod real transparenţa justiţiei. Înşişi magistraţii trebuie să fie interesaţi ca publicul să cunoască ceea ce se întîmplă în instanţe; ei trebuie să fie deschişi şi activi în comunicarea cu societatea, iar educarea şi informarea trebuie înţelese ca absolute necesare într-o societate democratică. Justiţia este un serviciu public.
Condiţia ca justiţia să fie obiectivă, corectă este independenţa ei.
Independenţa justiţiei trebuie acceptată ca principiu al statului de drept, atît de autorităţi, cît şi de cetăţeni, de public. Independenţa justiţiei (dar şi percepţia efectivă a publicului asupra acestei independenţe) este esenţială pentru legitimarea magistraţilor drept garanţi ai drepturilor şi libertăţilor.
Ea trebuie mai întîi protejată din exterior. Pentru aceasta, publicul trebuie să cunoască rostul justiţiei şi importanţa independenţei sale, chiar să impună şi să ocrotească un anumit statut al judecătorilor.
Cetăţenii trebui să ştie că o hotărîre este pronunţată în numele legii şi, odată rămasă definitivă şi irevocabilă, ea are putere de lucru judecat şi se consideră că spune adevărul (putem spune că hotărîrea devine lege!) astfel că, întocmai ca şi o lege – bună sau nu – ea este obligatorie şi trebuie respectată cît timp este în vigoare. În caz contrar, respectarea ei va fi impusă prin coerciţia statului. Dar trebuie să realizăm că justiţia nu se poate întemeia în întregime pe forţă, ci baza reală a unui sistemul judiciar o reprezintă încrederea publică.
Independenţa justiţiei trebuie protejată şi din interior. Fiecărui judecător îi revine obligaţia de a o apăra atît în exercitarea funcţiei publice, cît şi în particular, adaptîndu-şi comportamentul conform cerinţelor independenţei justiţiei. Conduita judecătorilor trebuie să fie pe deplin responsabilă, să coincidă cu ceea ce aşteaptă populaţia de la ei, tocmai pentru a nu fi pusă sub semnul îndoielii integritatea lor morală şi profesională.
Judecătorilor le revine şi obligaţia de a întări încrederea publică în puterea judecătorească. Aceasta implică însă o comunicare între cei din sistem şi public.
Pentru a servi efectiv comunitatea, pentru a asigura protecţia tuturor persoanelor împotriva actelor ilegale, judecătorii cer respect şi încredere, conform înaltului grad de responsabilitate pe care îl reclamă profesia lor. Încrederea este crucială în administrarea justiţiei. Populaţia trebuie să fie conştientă de independenţa şi imparţialitatea justiţiei, să aibă credinţa că judecătorii nu urmăresc vreun interes, că nu favorizează vreo parte, ci că vor depune efortul pentru a soluţiona cauza potrivit legii şi conştiinţei lor, care nu poate fi decît conformă cu legea.
Restabilirea prestigiului puterii judecătoreşti este deci o condiţie a statului de drept şi garantarea unei democraţii autentice.
